Biblioteca Municipala Dragasani: mai 2018

Concursul ”Vâlcea, colț de rai”, ediția 2018, faza locală, s-a încheiat. Jurizarea a fost efectuată de Valentina Ciobanu, prof. de limba și literatura română, prof. de desen, Andrei Luță și bibliotecar, Cristina Prunel-Bărbulescu. Au fost desemnați următorii participanți pentru faza județeană:

SECȚIUNEA POEZIE:

ALI
ARIA
LESTER

LOCUL I - ALI , clasa a VIII-a

   1 Decembrie

Prima zi din decembrie, prima zi de unire,
Multe chipuri surprinse... ce aduc fericire.
Românii petrec, își dau mâna în Hora Unirii,
Prin oraș mulți se adună în Piața Unirii.

De 1 Decembrie este ziua noastră națională,
Se dă liber de la muncă, chiar și de la școală.
Multe parade militare și tot felul de defilări,
Orice municipiu are parte de asemenea serbări.

Lumea se adună la marea sărbătoare națională,
Toți copiii se bucură în ritm de fanfară.
Mulțimea aclamă, și e foarte multă agitație,
Militarii primesc aplauze pentru reprezentație.

O zi specială și semnificativă pentru noi toți,
Ce se va aminti de către bunici, la strănepoți.
O unire istorică între țări, pentru un singur popor,
Începută de Mihai Viteazul, un mare brav conducător.

ALI

Început de tricolor

Ne-au fost Carpații, de milenii,

Cetate ce ne-a apărat,

Cu ei prin valurile vremii

Noi neamul, limba ne-am păstrat!

Aici am fost dintotdeauna

Vestiți păstori și-agricultori

Și cu Zamolxis împreună

Am devenit nemuritori.

Cu chibzuință și răbdare,

El ne-a unit în jurul său

Și ne-a fixat Dacia Mare

Sub arcul unui curcubeu.

Iar curcubeul, ca un astru,

De atunci emană trei culori,

În roșu, galben și albastru

Pictând al nostru tricolor!

Albastru-înseamnă libertate,

Culoarea roșie-i frăție,

Culoarea galbenă-i dreptate

Iar toate trei – o Românie!

ALI

Munți

Trec munții mei, albiți între iernare

Cu șir întreg de străluciți bărbați,

Pentru a Țării tainică-nălțare,

Pe piscuri dragi, ce-s rupte din Carpați.

Mi-s pașii grei ca plumbul, de-nceputuri,

Când sparg adânc granitul din priviri,

Când sfânt e gândul, ce-i sculptat în scuturi,

Peste pământul ros de amintiri.

Pâlc de eroi îmi izvorăsc sub pleoape,

Dând tâlc de foc spre vrednice istorii

Din vremuri vechi, simboluri să dezgroape,

Întinerind un timp de lungi memorii…

ALI

LOCUL I - ARIA, clasa a VIII-a

Păstorul mioritic

Mereu udat de ploaie și-apoi uscat de vânt,

Cu soarele pe creștet, sub astre adăstând,

De vorbă cu luceferi pe întinderi de câmpie,

Păstorul mioritic e stâlp de veșnicie.

De mii de ori în veacuri urcat-a către munte

Urmând cărări de stele de mintea lui știute,

Cea stână i-a fost casă, iar inima-i rănită

În fluier a pus doina, din suflet tăinuită.

La tânguiri de bucium a fost la datorie

Să apere ce neamul lăsatu-ia moșie,

De-a fost cu biruință, s-a reîntors la stână,

De soarta i-a fost crudă, rămas-a în țărână.

Așa trecut-a lumea cu bine și cu rău,

Din vremile bătrâne, e cap la neamul tău,

Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane

Că-i pulbere de stele, și-apoi, e-un simplu IOANE.

Din vremile bătrâne e cap la neamul tău

Și lumea a trecut-o cu bine și cu rău,

Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele

Să-și păstorească turma, prin pulbere de stele.

ARIA

Să mă audă DUMNEZEU

Am fost pământ,

Și neam de neam

Am fost un cer,

Și ram de ram.

Am fost o strună

De vioară.

Un cârd de oi

Și o mioară.

Un nai de tei,

Un cânt de leagăn.

Am fost soldat

La Nistru-în vad,

Cu arma gata ca să trag.

Și eu am tras

Când am văzut

Cum tancuri grele,

Treceau prin vii

În zorii zilei.

Dar ce-am făcut,

Să-mi scap pământul?

Și vin blesteme

Peste mine

De la flăcăi

Căzuți pe mine.

De la logodnele pierdute,

De la mirese văduvite,

De la toți ce au crezut,

Că au murit pentru dreptate.

E greu să fii copac ciuntit,

Și schilodit cu crengi strivite….

ARIA

Cuvânt

Cuvânt rostit sau scris

În limba neamului meu,

Este floarea inimii,

Pentru mine.

Ecouri milenare dacice

Prinse-s în mrejele,

Adierilor de vânt

Și glasul frunzelor,

În codrii verzi sau de aramă.

Rădăcini înfipte adânc

În pământul străbun,

Sunt începuturile limbii române.

Pe lume tu adus-ai

Ieri și azi copile,

Primele șoapte: mama, tata.

Inocența ta în cuvânt,

Dorință și creație,

Lumină în dulcea limbă română.

ARIA

LOCUL II - LESTER, clasa a VII-a

Ostașii

Pe câmp de luptă la război
Printre dușmani și arme,
S-au stins pe veci atâți eroi
Și-au plâns atâtea mame.

S-au dus și nu se mai întorc
De-acolo din lumea dreaptă,
Sunt tineri fără de noroc
Ce-au fost răpuși de soartă.

E scris în cartea vieții lor
Ca de război să moară,
Să sufere pentru popor
Și pentru a lor țară.

LESTER

În vremuri de război

În vremuri de război,
Toate muzele tac...
Pe câmpuri, în noroi,
Tinere trupuri zac.

În țărână se prefac,
Uitate... Necunoscuți eroi,
Că-n vremuri de război
Toate muzele tac.

Sângele curge-n șuvoi,
În urma oricărui atac,
Îl mai spală doar ploi...
Oamenii se roagă și tac

În vremuri de război.

LESTER

Unire-n cuget și-n simțiri, Români!

Țara mea-ți sărut obrazul
Munții, dealurile și câmpia,
Nu e țară mai frumoasă
Pe pământ, ca România!

Mândră ești ca paradisul
Și rotundă ca un soare,
Te-a unit Mihai Viteazul
Într-o zi de sărbătoare.

Au zădărnicit Unirea
Și-au ucis pe cel viteaz,
Au urmat câteva veacuri
De durere și necaz.

A urmat rănită țară
Și români îndurerați,
Că ningea cu suferință
Peste falnicii Carpați.

LESTER

SECȚIUNEA PROZĂ:
ALI
ARIA
LESTER

LOCUL I -ALI, clasa a VIII-a

Plutirea pe apă

La prima întâlnire cu orașul , locotenentul Dumitru Ardelean a văzut apa. Nu era apa adevărată, palpabilă, ci urmele ei. În primăvara aceea, la începutul lui mai, orașul fusese inundat. O apă imensă, înaltă și dezlănțuită, mâloasă și sufocant de mirositoare, invadase cu un sunet sinistru toată partea de jos a orașului. Semnele lăsate de ea erau peste tot, iar în cele mai multe locuri, linia aceea neagră, care marca despărțirea dintre apa ieșită din matca râului și aer, se ridica deasupra ochiului trecătorilor. Uneori ca să privească traseul atins de nivelul apei, Dumitru trebuia să ridice privirea în sus. Atunci descoperea albastrul cerului, care îl învăluia ca o ploaie, spălându-i ferestrele sufletului înnegurat.

Oamenii locului treceau aproape indiferenți, fără să mai privească dungile acelea negre-cenușii. Fără îndoială că le reaminteau de niște clipe pe care nu ar mai fi vrut să le retrăiască. Privindu-i , Dumitru îi vedea aievea cum dau din mâini, înotând prin apa neagră, tulbure și densă, făcându-și loc pe lângă ziduri. Dacă închidea ochii, parcă auzea cum apa se lovește de case, apoi alerga sălbatică în lungul străzilor către o matcă rătăcită și îndepărtată.

În fiecare dimineață, Dumitru cobora din partea de sus a orașului, nerăbdător să vadă dacă crochiul de dungi negre nu dispăruse. Linia aceea, care contura granița dintre aer și apă, ca o scrijelitură stridentă și dureroasă, era tot acolo, împărțind casele, gardurile și pomii în două. Mâlul uscat de pe ziduri, stâlpi și arbori făcea ca orașul să pară o corabie eșuată pe nisipuri, așteptând apa care să se înalțe , din nou , spre plutire.

La cazarma de pe malul râului, aceeași dungă neagră, parcă mai neagră decât în alte locuri, se încolăcea pe ziduri și pe garduri, înfășurând toată curtea, ca un doliu. De fapt, doliul acela sinistru și incredibil de lung, era chiar adevărat. Apa dezlănțuită luase cu ea și cinci ostași plecați să salveze vieți din calea puhoaielor. Îi înlănțui-se într-o îmbrățișare fără scăpare, ascunzându-i cu tot cu transportorul, în care se aflau, în hăurile burții sale.

Oamenii aproape că nu mai vorbeau despre asta. Dar, în tot ce făceau, se simțea că acum se pregăteau și pentru o luptă pe care nu o citiseră în nici un regulament. Apa devenise un inamic perfid, care se dovedise mai viclean decât își imaginaseră ei vreodată. Uneori li se părea că aud motorul transportorului. Își îndreptau privirile spre poartă și așteptau să se deschidă pentru a intra în curte, prăfuit și înnoroiat, așa cum veneau toate, când se întorceau din aplicații sau de la instrucție. Nu venea nimeni, iar liniștea aceea nefirească și obositoare punea stăpânire din nou peste tot și peste toate.

Aceeași tăcere apăsătoare se așternea, de fiecare dată, când intrau în club, la adunări. Acolo , pe un perete, cinci fotografii, înconjurate de un chenar negru, aminteau de cei care, până acum câteva luni, mergeau și respirau în aceeași cadență cu ei. Priveau fotografiile și nu mai citeau numele de sub ele decât cei care veniseră mai târziu în unitate. Deasupra lor, ca un arc de boltă, era scris cu litere mari. Nefiresc de mari, căzuți la datorie, în lupta cu furia apelor. Aceleași cuvinte răsunau de fiecare dată la apel, însoțind numele celor cinci militari. Le rosteau toți, în cor, ca pe o rugăciune. Apoi când le venea rândul, răspundeau simplu – prezent!. La lumina becurilor, cineva ar fi putut să descopere cu câtă bucurie militarii își asociau numele cu această confirmare că există, că trăiesc.

Locotenentul Ardelean, care, de fiecare dată, încerca să audă cum ar fi sunat numele lui alături de corul acela antic care intona un fel de imn închinat curajului, eroismului și sacrificiului, se frământa să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă el venea mai repede cu un an , la noul lui loc de muncă.

Vorbeau mulți, aproape în șoaptă despre lecția plutirii pe ape. Nu făcuse nimeni antrenamente la această temă. Nici în școală nu-l învățase nimeni astfel de exerciții. Descoperiseră toți, odată cu tragedia colegilor lor, că plutirea pe apă face parte și ea din misiunile lor. Așa că atunci când a primit ordinul de a-i învăța pe mecanicii-conductori de transportoare plutirea pe apă, nu s-a mirat deloc. A învățat odată cu ei și parcă se simțea aproape complet în meseria lui atât de plină de neprevăzut.

De sărbătoarea Oștirii, Dumitru a primit sarcina să le vorbească elevilor de la o școală. Directorul s-a bucurat când a văzut cât este de tânăr și că nu are nicio hârtie la el. Îi era teamă de o lecție lungă de istorie , pe care elevii ar fi suportat-o cu greu la sfârșitul orelor.

La intrarea în sala de sport, unde îl așteptau elevii, freamătul vocilor s-a oprit brusc și apoi a izbucnit într-o mirare fără reținere : ”Ce tânăr estee!” Dumitru nu știa că elevii fuseseră anunțați că se vor întâlni cu un veteran de război…

Le-a vorbit scurt, îndemnându-i să meargă la monumentul din oraș și să citească numele înscrise pe marmură. Și mai ales să vadă ce tineri erau cei căzuți la datorie. Apoi a rostit numele celor cinci ostași din unitatea lui.

Când s-a terminat întâlnirea, în aplauzele copiilor, o fată îmbrăcată în negru i-a dat un buchet de flori galbene de crizanteme. A sărutat-o pe obraz, simțind gustul sărat al lacrimilor. Directorul i-a explicat că fata era nepoata unuia dintre cei cinci ostași.

Locotenentul a plecat apoi spre podul cel mare pe sub care plecaseră în eternitate camarazii săi. Râul curgea limpede și liniștit de parcă așa fusese dintotdeauna. Dumitru a desfăcut buchetul de flori și, una câte una, le-a aruncat în apă. Florile s-au rotit ca o horă, tresărind în plutirea lor pe apă, apoi, nefiresc de aliniate, îmbrățișate într-un șuvoi, au alunecat sub pod, înghițite de valuri.

ALI

”Ar trebui” și ”am putea”

De ce străzile New York-ului sau ale Parisului sunt atât de pline de strălucire și atât de vii mereu? Am nevoie de inspirație…dar poate o să o găsesc. Și când o să se întâmple asta…o să fie BOOM!

Dar până atunci trebuie să o caut, să mă chinui, să mă gândesc, să încerc să visez, deși frigul acesta mă ține atât de enervant de trează! Ar trebui să fie cald, să fiu pe plajă și să mă îndrăgostesc. Ar trebui. Verbul permanent al vieții noastre. Ar trebui să dormim opt ore pe noapte, ar trebui să mâncăm fructe și legume, ar trebui să…, ar trebui așa, ar trebui atunci sau ar fi trebuit. E omniprezent! Atât de prezent că devine amăgitor.

Ne-am resemnat să ne izolăm cu acest ”ar trebui” în brațe. De ce să ne chinuim să facem ceva într-adevăr când putem spune mult mai bine :”Ar trebui! Da dar…”E simplu. E atât de simplu încât a devenit ceva care ne limitează și ne îngrădește. ”Am putea”, un alt sinonim pentru ”ar trebui”…Dar de ce folosim condiționalul –optativ când indicativ prezentul ne e atât de la îndemână? Noi putem! Eu pot! Simplu! Noi putem face toate lucrurile mărețe, noi putem schimba ceva, noi putem scăpa de strânsoarea comunului, banalului, noi putem gândi, noi putem visa, noi putem spera! Dar noi spunem ”am putea” ca și când puterea de a schimba lucrurile nu stă în mâinile noastre ci în ale unui străin rece, neclintit de ploaie și de vânt. De parcă nu noi am fi făuritorii propriei vieți. Și paradoxul e că ne mai și plângem!

Dar, trebuie să recunosc! E atât de comod să spunem am putea, ar trebui. Avem cuvintele astea în buzunar ori de câte ori viața ne muștruluiește un pic. A devenit portița de scăpare. Suntem ca niște copilași care tocmai au furat borcanul cu bomboane din sertarul bunicii. Ne ascundem după deget, după fusta mamei, ne amăgim. Pentru că pentru noi am putea și ar trebui sunt lucruri certe, pe care suntem ferm convinși că nu le vom realiza vreodată. Nu pentru că nu putem, ci pentru că nu vrem. Sau suntem atât de prinși de importantele momente ale vieții. Dar poate nu ne dăm seama că tocmai asta facem. Fugim de viață! Mâncăm pâine călduță, privind în gol la cozonacul pufos al mamei. Pentru noi pâinea caldă este resemnarea că ar fi posibil, am putea, ar trebui, da… dar…Adică ne e frică. Da. Dar așa ne e frică de viață. Și când credem că noi chiar ne trăim viața. Ce stupid! Heeii oameni buni…există și cozonacul pufos! Adică toată viața noastră fără regula condiționalului-optativ.

Avem puterea de a schimba lucrurile. Suntem independenți, pe picioarele noastre. Și de ce nu facem nimic? Să mă gândesc… Poate pentru că ne e lene. Atât de leneși încât nici măcar nu ne-am trezit din somnolența pâinii calde deși mireasma cozonacului ne atrage atât de tare! Și e atât de ușor să scăpăm. Da, dar iar ne e frică de ”dar”. Dar cine are puterea de a nega că atracția optativului e mereu în noi, ne stăpânește fiecare acțiune și orice gând. Măcar odată să avem puterea să ne opunem. Și atunci am fi liberi, am fi mai puri și mai simpli, am fi oamenii idealului! Un ideal ce nu ar trebui să fie programat la ”viitorul centenar”.

ALI

Oameni și frunze

De ce frunze?

Frunzele sunt atât de complexe. Au atât de multe de spus. Imediat ce mângâie sufletul naturii, frunzele deschid ochii. Privesc locul în care s-au ivit, stau lipite prin teacă de ramura vieții și încep să-și scrie povestea.

Sunt atât de multe povești, câte frunze. Pe cât sunt de firave, pe atâta măreție poartă în ființa lor. Fiecare om se poate regăsi într-o frunză. Se poate uita în jur la copacul vieții și afirma după un studiu îndelungat: ”Aceasta e frunza mea!” Imediat ce a descoperit frunza ființei sale își poate găsi culcușul pe nervura ce i se deschide ca o planetă uriașă, o planetă a vieții lui, o planetă de-o vară, o vară bogată în lumină și lacrimi de rouă. După cum este omul așa este și frunza lui. Unii caută în adâncul fiecărei nervuri seva eternității, se lasă purtați de vânt în toate părțile, pe urmă, arși de soare și bătuți de ploi nu-și mai găsesc calea, nu înțeleg chemarea sevei către arbore și se pierd în deșertăciunea unui bob de albastru.

De ce oameni?

Sunt atât de delicați și ascund atâta mister. Se ivesc ca frunzele pe ram. Privesc în zare după colțul vieții și atunci când consideră că i-a descoperit lumina aleargă spre el o vară, se împiedică în soare, în lacrimi și vânt, se usucă de dorul eternității văruindu-și casa sufletului cu otrăvurile toamnei ca mai apoi să se agațe cu disperare de ultima scânteie prin care poate comunica cu ramura veșnică pentru a învinge clipa întunericului.

Oameni și frunze, licurici de-o clipă ce încearcă să rupă plasa întunericului pentru a găsi răsăritul eternității.

Omul își calculează aria frunzei sale, își identifică mulțimea punctelor din care fiecare nervură își întinde linia, pe urmă se divizează în mai multe pătrate pe care le înmulțește cu suprafața finită a unui semn. Într-un final încearcă să-și umple fiecare pătrat cu nectar și ambrozie, dar niciodată nu reușește să-și adape sufletul pe deplin , dovadă toamna ce-i mușcă asimetrica ființă și vălul ce-i acoperă ochii pentru totdeauna.

Sunt atâția oameni și frunze. Cu toții se lasă purtați de brațele vântului acestei vieți și vor să ajungă acolo unde lumina sărută ochii întunericului, iar verdele și-a înălțat tron pe albastrul crinului.

ALI

LOCUL I- ARIA, clasa a VIII-a

CENTENAR

Așteptarea de două mii de ani a cuprinderii tuturor provinciilor istorice românești într-un singur stat a transformat trecutul în viitorul poporului nostru. A fost o suferință grea și tăcută. În sufletele și gândurile tuturor locuitorilor, în sedimentări seculare, s-a refugiat speranța unirii tuturor fraților într-o singură casă numită România. În durerea tăcerii și a neîmplinirii, speranța s-a ascuns de sine însăși. Pentru o clipă dureros de scurtă, în anul 1601, speranța ni s-a arătat în forma unei lumini suprafirești așternute peste noaptea pământului românesc. Cel mai viteaz dintre vitejii noștri, Mihai Viteazul, a încins trupul țării cu un sigur brâu al graniței. A fost prima străfulgerare a miracolului existenței românești. Peste 300 de ani, în 1918, avea să revină forma miraculoasă a statului român întregitor de neam. Cu toții știam de aproape două mii de ani că Unirea avea să vină odată și odată și, astfel, uitarea așteptării a devenit viitorul speranței. De atunci, au trecut 100 de ani. Sunt puțini din perspectiva viitorului și tocmai de aceea trebuie să aducem astăzi, fiecare dintre noi, prinosul de mulțumire înaintașilor făuritori ai întrupărilor din vise, a acelor vise răsfrânte prea mult timp în tumultul speranței.
Cei puternici au o perspectivă istorică. Pentru noi, perspectiva trebuie să fie transformarea în ideal a apărării unirii. Este o problemă de destin a poporului, de trăire a unei viați care cere noi sacrificii și alte dimensiuni ale conștiinței că avem ce apăra. În manualele de istorie întâlnim mulți făuritori ai Marii Uniri. În realitate a fost unul singur, atât de singur că a rămas anonim. Eroul a fost țăranul român, robul muncii milenare de supraviețuire și împotrivirii la obrăzniciile minciunii în tot acest răstimp. Jertfa lui era cumpărată la război. Numai atunci căpăta și viața lui un preț. Era un preț infim sfidător de mic pentru ceva fără preț. Viața îi era cumpărată cu promisiunea că va primi pământ, 1 hectar sau două de pământ pentru supraviețuire și niciodată pentru îmbogățire. Dacă n-ar fi primit el, soldatul, urma să primească familia lui rămasă acasă. Dragostea de familie, de părinți, de soție și de copii, îi alungau țăranului român frica de moarte și-l cuprindea bucuria unui câștig pentru o viață care numai acum ar fi putut avea o valoare. Liniștea trecerii în lumea de dincolo îi stăpânea gândul și visa cum nu-i vor muri de foame copiii. Sângele i s-a scurs în brazda pământului lăsat nearat, iar ultimul cuvânt rostit era “sunt român”. În fața morții, țara botezată cu numele neamului său i-a fost familia, iar familia i-a fost țara. În preajma Unirii, în august 1917, el țăranul român, surprins în apele râului unde se scălda, a sărit pe mal să-și ia pușca și baioneta. Mulți, foarte mulți, au murit mai mult goi și foarte puțini în uniforme. Atunci, cu moartea în față și cu gândul la el acasă, el, țăranul umilit mii de ani, a înfrânt cea mai puternică armată a lumii. Nimeni nu mai credea în victoria țăranului român. Conducătorii neamului trimiteau în ultima clipă tezaurul la Moscova și stăteau cu bagajele făcute pentru a putea fugi cât mai repede în portul Odessa. Dar, mai presus de toate umilințele și durerile morții a fost familia lui din care sufletul își făcuse icoană. Foarte puțini istorici au întrevăzut rădăcinile victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Se vorbește despre ordinele militare de front și despre strategii de luptă care, în mod firesc, își au rolul lor, dar n-ar fi existat victoria fără sacrificiul țăranului răzvrătit împotriva destinului îngropat în umilințe. A vrut numai o bucată de pământ ca să poată trăi familia. Era prețul vieții lui. Fără un gând înmugurit, poate instinctiv își căuta în întuneric un alt destin.
Centenarul aniversar, anul acesta s-a întrupat din acest curaj nepământesc și acea neliniște nemărturisită din căutarea unui destin mai bun la care nici în vis nu îndrăznea să-și poarte gândul.

ARIA

Nonsens

Sunete fără voce, imagine fără privire, durere fără rană…doar cuvinte fără sens, căci totul e un nonsens. Ușa s-a închis și am avut un sentiment ciudat, de parcă viața mi s-a schimbat definitiv și a pornit lovită de anxietate pe căi demente. Vocile de după…erau mult mai tăcute ca de obicei, dacă nu erau chiar mute. Muzica ce acum câteva minute urla nebună, acum tace. Aceste lucruri mărunte , au căpătat o sminteală nefirească.

Jocuri… jocuri năvalnice, sumbre ce se rezumă doar la unul. Credeai că ai scăpat? De ce? Doar pentru că așa e firesc? Doar pentru a îndeplini un destin absurd?

Iluzii…și poate totul e veșnic, sau poate-i doar un lamentabil naufragiu. Iubire chinuită, priviri înecate, zâmbete tremurânde…doar pentru o utopie banală…singurătatea copilului din tine, pierderea în eternitate. Și ți-e teamă, căci totul e un nonsens!

Simt acele valuri de iulie târzie ce-și prezintă dansul plin de grație, urmat de o melodie ușoară, suavă…atât de sensibilă. Da, totul e într-o continuă mișcare…dar nimic nu mai mișcă acum. Nu, nu are sens, dar eu îi dau unul.

O liniște excentrică îmi tropăie prin gânduri. Se spune că e liniștea dinaintea furtunii. Și totuși nu vine furtuna…doar flăcări înghețate, doar șoapte transpirate.

Și ar putea o ploaie banală să spele totul? Ar putea o picătură comună să rănească o palmă întinsă? Ar putea un vânt înghețat să sufle gândurile? Nu, pentru că nu ar avea sens. Atunci de ce nu-i dai unul?

Privesc spre ușă, în eternitate. Încerc să-i dau forme…aș încerca să strig, dar vocea m-a părăsit demult. Aș încerca să fug, dar viața e lângă mine, iar în interiorul meu clocotește un întreg nonsens. Sângele îmi pulsează nebun prin vene, cu o precizie enervantă. Tâmplele îmi bubuie într-un ritm tăios. Și poate că eu nu am sens, dar trăiesc în nonsensul meu.

Pentru că ne naștem din lucruri fără sens.

ARIA

Fluctuație

Cu riscul de a prelungi o introducere ce tinde să eșueze în lamentabil amân analiza Pământului omenesc și a Universului și mă forțez a-mi aminti utopia de noaptea trecută…

Se făcea că toate erau invers. Și oamenii au căzut în cer. Neobișnuiți însă cu plutitul, oamenii s-au gândit că sunt prea visători și că , din cauza asta, le-a fugit pământul de sub picioare. Și cum de mici li se inoculase ideea de a fi bine înfipți cu picioarele în realitate, au luat totul drept o glumă, fiindcă irealul le era ceva cu totul și cu totul străin. Nici nu se punea vorba să observe că realitatea se transformase, că era alta. Și deși plutitul printre planete era chiar plăcut, oamenii nu se mai simțeau oameni fără a-și purta povara cu care fuseseră obișnuiți de ani și ani: propriul trup. Acolo sunetele erau fără voce, imaginile fără priviri, durerile fără răni…doar cuvinte fără sens, căci totul era un nonsens. Când gluma s-a îngroșat, s-au hotărât să se obișnuiască cu acest mod de a trăi, fără însă a-l înțelege. În drumul lor spre cunoaștere, au întâlnit planeta Mercur, caldă și primitoare. Aceasta valsa în jurul axei sale, pe sub candelabre de aștri înghețați, pe sub lumini întunecate. Valsa pe sub ochii orbi a milioane de spectatori imobili, sateliții din jurul ei, zguduită de vibrația diapazonului abisal în adâncul vidului. Se învârtea delirant înspre etern, râsul ei se pierdea în neant… Oamenii s-au întrebat cine putea fi atât de călduroasă, fericită, aeriană, visătoare, gingașă și cea mai apropiată de căldura …sufletului și a inimii. Apoi și-au dat seama că iubirea îi modelează, îi poartă cu sine, îi conduce spre necunoscut, le insuflă curaj, îi transformă, le încălzește sufletele, le oferă un zâmbet tâmp pe buze, apoi îi readuce acolo de unde au plecat, dar total metamorfozați. Aceasta le-a făcut cunoștință cu vecinele ei: cea mai apropiată , Venus, era prietenia, urmată de Marte, tandrețea. Pe Jupiter nu au putut-o cunoaște atât de bine fiind însoțiți de iubire, deoarece inocența este un mister savant în iubire. Înainte de a ajunge pe Saturn, Mercur le-a spus că singurul om care e vrednic de iubirea lor e acela care i-a socotit demni de respectul lor. Da…Saturn era respectul. Cu cât se îndepărtau de Soare, atmosfera era tot mai sinistră. Uranus și Neptun nici nu i-au băgat în seamă…erau indiferența și gelozia. Iubirea devenea tot mai neliniștită. Nu s-au putut apropia de Pluto deoarece era însăși ura, spunând că aceasta e ca o otravă mai scumpă decât cele folosite de vestiții Borgia, căci e făcută din sângele, din sănătatea, din somnul fiecăruia și din două treimi ale iubirii lor. S-au întors la Prietenie care i-a ajutat să găsească Pământul, de care de altfel nu aveau nevoie decât să-l simtă sub picioare.

Constatând că lucrurile sunt acum invers , cum le cunoșteau, au preferat să trăiască sub cer. Unii dintre ei mai visează din când în când pe furiș, chiar dacă în urma acestei întâmplări , pe Pământ s-a dat o lege care interzice visarea.

Oare peste 100 de ani, o mai fi valabilă??? Sau vom putea visa fără limite până ne vom trezi că de fapt suntem în realitate!!!

ARIA

LOCUL II - LESTER, clasa a VII-a

Mama, ființa cea mai dragă

Mama este ființa fără de care nu pot trăi, ea este iubirea nesfârșită, bunătatea, cea la care găsesc alinare când mi-e greu, este o comoară inestimabilă, o floare care își deschide petalele și mă învăluie cu căldura și dragostea ei, cu tot ce are mai de preț. M-a învățat să mănânc, să pășesc și să vorbesc, să deosebesc binele de rău, frumosul de urât, adevărul de minciună. M-a învățat să-mi respect dascălii care prin truda și dragostea lor , ajută la formarea mea ca om.

Mama mi-a insuflat și dragostea pentru carte, încă din frageda copilărie, când cu glasul ei suav, mă purta în lumea minunată a basmelor. Apoi descifrând tainele alfabetului, bucuria mi-a fost și mai mare , reușind să ajung în ținuturi pline de farmec pe care nu le mai văzusem niciodată. Cu timpul cărțile mi-au făcut cunoștință cu strămoșii noștri, cu cei care s-au jertfit pentru ca acest pământ să rămână doar al nostru, să fim stăpâni pe soarta noastră. Au trecut 100 de ani de când s-a realizat cel mai de preț ideal al înaintașilor noștri, Unirea, ideal pentru care și-au dat viața atâția eroi. Le citim numele cu pioșenie de pe monumentele la care le aducem flori și unde le cinstim memoria la marile sărbători. Cu sprijinul mamei și al dascălilor am reușit să cunosc istoria și să fiu mândru de înaintașii mei. Priveam deseori cu mama albumele vechi de familie, cu imagini ce păreau desprinse din cărțile de istorie. Același port popular pe care îl purtăm cu deosebită mândrie la sărbători, îl purtau și atunci strămoșii mei, se vedea în privirea lor dragostea față de țară, de port, de limba ce o vorbeau, de meleagurile lor natale. Erau acolo și poze de pe front, ale neamurilor noaste, mama mi-a povestit despre ele, le aflase și ea povestea de la bunici, despre faptele lor de vitejie, despre jertfa lor, mulți nu au mai ajuns niciodată acasă, și-au dat viața pentru țară și pentru urmașii lor, să fie stăpâni pe pământul lor, să nu fie frații de neam despărțiți de granițe.

Acum că sunt mai mare am înțeles și mai bine aceste povești de arme și îi mulțumesc mamei că mi-a insuflat de mic dragostea pentru țară, ducându-mă la monumente ale eroilor, la paradele de 1 Decembrie, de Ziua Eroilor, unde fluturam încântat stegulețul tricolor și eram fascinat de mersul în cadență și de hainele și puștile soldaților. Am fost și în excursie la Alba Iulia, pe Câmpia Libertății, locul unde s-a înfăptuit Marea Unire de la 1918. Anul acesta când sărbătorim centenarul o să mergem din nou să sărbătorim așa cum se cuvine și să jucăm Hora Unirii alături de oameni din toată țara, să aducem prinosul nostru de recunoștință tuturor eroilor care au contribuit la înfăptuirea unirii.

Îți mulțumesc mamă, pentru tot ce ai făcut și faci pentru mine, pentru faptul că mi-ai insuflat dragostea de țară, că m-ai ajutat să devin o persoană responsabilă și conștientă care trebuie să învețe și să muncească cât poate de bine pentru a contribui la viitorul aceste țări.

LESTER

România mea frumoasă

Literatura este o formă de cunoaștere a limbii și a vieții, care solicită din partea cititorilor săi inteligență, imaginație, sensibilitate și disponibilitate spre joc.

Obiect simbolic prin excelență, cartea este cea mai valoroasă născocire omenească, dând ființei umane șansa de a cunoaște, de a depăși efemeritatea sa, este un fruct căruia îi trebuie mult timp până a se coace și a fi bun de consumat, un fruct al minții și inteligenței omenești. Într-o carte este un întreg univers de idei, sentimente, se dezvăluie știri utile, informații prețioase dintr-un timp al trecutului sau al prezentului.

Pentru mine , cartea este comoara cea mai de preț, o prietenă adevărată ce m-a însoțit încă din primii ani ai copilăriei în ținuturi pline de farmec cu feți frumoși și zâne bune cu chip de înger. Apoi ajungând la școală , prin intermediul cărților de istorie am făcut cunoștință cu strămoșii noștri, cu toți voievozii: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Alexandru Ioan Cuza, Carol I și alții, domnitori ce au fost un simbol al vitejiei și demnității unui popor pe care l-au dorit unit și stăpân pe teritoriul său.

Sunt mândru că sunt român, trăiesc într-o țară frumoasă și bogată, cu munți, păduri, dealuri, aur, grâne, petrol, mânăstiri, unele dintre ele fiind ctitorite de acești curajoși voievozi. Vizionând filmele românești am îndrăgit mai mult istoria, pătrunzând în ținuturi neștiute și trăind aceleași sentimente de mândrie alături de acești eroi. În urma victoriilor voievozilor și domnitorilor acestui neam, răsărea o altă lume, lumea speranțelor și a așezării neamului nostru împreună cu neamuri respectate și statornicite. Întotdeauna poporul român și-a cântat eroii, a preamărit faptele lor de vitejie și curaj, exprimându-și totodată admirația, respectul și recunoștința față de aceștia, căci ei le reprezentau interesele și simbolizau cinstea, adevărul, curajul, noțiuni atât de dragi omului din popor.

Românii mei au fost curajoși, au luptat până la ultima suflare cu dușmanii, din dragoste pentru acest pământ și să fie uniți într-o Românie Mare, să vorbească toți aceeași limbă română ” limba noastră-i o comoară, un șirag de piatră rară”. În anul 1918 și-au văzut visul cu ochii iar imnul ”Deșteaptă-te române”, a răsunat pe Câmpia Libertății de la Alba Iulia.

Acum când sărbătorim 100 de ani de la împlinirea acestui vis minunat al poporului român , cu mic , cu mare să jucăm Hora Unirii și să cinstim cum se cuvine jertfa celor care s-au sacrificat pentru acest ideal. Să le fim recunoscători scriitorilor care au transmis prin intermediul cărților aceste fapte de vitejie, astfel să putem cunoaște istoria acestui popor, să fim mândri de neamul nostru, să fim uniți și să respectăm valorile acestui popor.

LESTER

Dacă aș fi magician....

Dacă aș fi magician, cu puteri nelimitate, și aș putea să fac miracole, mi-ar face plăcere să ajut lumea. În primul rând i-aș ajuta pe cei din jurul meu. Nimeni din cunoscuții mei nu ar mai fi bolnav, supărat sau nefericit. Pentru că sănătatea o consider ca fiind cea mai importantă, m-aș ocupa mai întâi de toate de sănătatea lor. Le-aș da o sănătate de fier, iar dacă ar fi bolnavi i-aș vindeca. Apoi aș avea grijă să-i văd pe toți fericiți și mulțumiți de viața pe care o au. Chiar dacă nu este deloc ușor să faci pe cineva fericit, m-aș strădui cât m-ar ține puterile de magician să fac cât mai mulți oameni fericiți. Deși, așa cum se știe, banii nu aduc fericirea, dacă mi-ar cere bani aș face o magie și le-aș oferi câți bani ar avea nevoie.
Apoi, mi-aș îndrepta toată atenția către ceilalți semeni. Cu toate puterile mele miraculoase aș încerca să schimb lumea în bine. Aș opri războaiele din lume, pentru a fi o pace totală pe pământ. Aș încerca să semăn speranță și iubire în sufletele oamenilor, astfel încât viața pe pământ să fie armonioasă și fără conflicte. Aș scoate din mintea și inimile oamenilor dușmănia și agresivitatea.
Dacă toate aceste miracole nu mi-ar secătui puterile de magician, mi-aș îndrepta apoi atenția spre calamitățile naturale de pe acest pământ. Aș opri cutremurele, inundațiile, incendiile și uraganele. Într-o lume cu adevărat fericită dezastrele naturale nu ar avea ce căuta. Oamenii ar trebui să fie pe deplin stăpâni pe propriile vieți și nu ar trebui să se afle la mâna hazardului și a întâmplării.
O altă chestiune pe care mi-ar face plăcere să o rezolv cu capacitățile mele de magician ar fi hrana pentru oameni. Aș face în așa fel încât hrana să fie suficientă pentru toată lumea, pentru a nu mai fi obligați să vânăm animalele. Datorită sărăciei și a foametei din lume, o serie de animale au fost vânate în exces, iar acum sunt pe cale de dispariție. Pentru a opri acest fenomen nedorit ar trebui cu adevărat făcută o magie, situația fiind cu adevărat tristă în acest moment.

Dacă aș fi magician……dar din păcate nu sunt și magia e din păcate doar o iluzie.

LESTER